Concert (în…) pentru o duminică senină

Uvertura

O săptămână încheiată de Festival cu alergătura sufletului printre epoci şi trăiri şi a trupurilor între Ateneu şi Sala Palatului. Pe un răgaz de culoare roşie a semaforului străjuit de statuia ecvestră a lui Carol I mă cuprinde nostalgia ca o gâtuire, ca un simptom de atac de panică. A trecut deja o săptămână. Doamne, Tu care le poţi pe toate, ţine timpul în loc în aste două săptămâni care mai vin! Ne dai acum pe săturate frumuseţe şi după aia cui ne laşi până peste doi ani?

S-a făcut o altă duminică peste întâmplarea asta numită Festivalul George Enescu. Norii au fugit azi-noapte, ce a mai rămas din ei după ce s-au scuturat de ploaie, încă odată după Rahmaninov, ca acum doi ani, după Leonskaja… capitol închis aseară cu Trifonov.

 

Partea I – ANDANTE ASSAI

Se umple sala Ateneului de oameni şi de frumuseţe.

Mai întâi 12 instrumente pe care Enescu le-a făcut soliste pun la încercare aşteptarea.

Atunci când gândul care stă înaintea fiecărei îndrăzneli a omului este atât de năstruşnic încât ar putea să schimbe lumea, înainte de a fi rostit el trebuie păşit pe vârful picioarelor.

Orchestre de Chambre de Laussanne este un musafir obişnuit al ultimelor ediţii de festival. Dirijor şi solist pe atunci – Christian Zacharias.

Dacă dai o căutare pe cuvintele andante assai ţi se deschide lumea ca o fereastră cu multe fereste. Toate cu Prokofiev – Violin Concerto No. 2. E o declaraţie de dragoste îndrăznită cu sfială. E ca atunci când simţi înăuntrul tău că e cald şi bine… apoi e din ce în ce mai cald, dar nu torid, un cald luminos ca o livadă înflorită petală cu petală…un oftat închinat înţelesului că eşti îndrăgostit şi spargerea aceea arătată cu pumnii strânşi la inimă şi deschişi către ceilalţi: te-ai îndrăgostit şi taina asta trebuie neapărat să devină ştire! Pe această împărtăşire capul e dat pe spate în pendulare, privirea aruncată către Cer cu slavă, faţa de lumină şi tăcerea pantomimică prin care se spune mai mult decât orice cuvânt din dicţionar…

Boris Brovtsyn zâmbeşte viorii pe care şi-o desenează înăuntrul pleoapelor închise. El se joacă mai întâi cu gândul despre vioară şi apoi cu întruparea materială a viorii. Joshua Weilerstein, tânăr ca un adolescent, stă de veghe cu respiraţia întretăiată de zâmbete ca să ţină pasul cu ce face Brovtsyn din Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev.

Am să vă împărtăşesc acum o trăire pe care mi-a arătat-o întâlnirea cu muzica din această duminică senină, mai întâi aici, la Ateneu, în lumina după-amiezei şi apoi seara, nu cu mult mai târziu. Îl privesc pe Brovtsyn şi simt cum arhitectura feţei nu mă mai ascultă. Simetriile se înclină neregulat, toate mecanismele zâmbetului se activează singure, ochii nu mai clipesc. Sunt bună. Sunt un om bun. Suntem cu toţii oameni buni. Devenim generoşi. Înţelegem că unii sunt născuţi să poată, iar ceilalţi suntem născuţi să ne bucurăm de putinţa lor… E o căldură care nu jinduieşte, ci admiră şi aclamă. E conştienţa inconştientă a faptului de viaţă că pe lume suntem mulţi chemaţi, puţini aleşi. E acea recunoaştere plină de luciditate că singurul fel în care poţi slăvi o clipă ca asta este să te bucuri de minunea că există şi că poate el, nu să-ţi pară rău că nu poţi şi tu! Sunt pe deplin asigurată că asta vrea divinitatea de la noi atunci când ne face părtaşi la minunea numită har… nu pizma, nu ciuda, nu invidia… Să rămânem la Prokofiev -Sonata pentru vioară solo, bisul lui Brovtsyn pentru noi! Plantat în mijlocul scenei, îşi spune povestea talentului cu aceeaşi părelnică ieşire din lume. Are în dreapta sa violoniştii de la partida întâi de vioară. Cum să vă spun? Gândul meu poznaş mă lasă abandonată în fotoliu şi pleacă să colinde de-odată cu privirea felul în care privesc ei, colegii de meserie ai solistului, violoniştii din orchestra de cameră din Laussane această „performare”. Dintr-o dată simt o iubire nesfârşită pentru aceşti anonimi care ţin în mâini tot  un arcuş, au pe peretele din sufrageria de acasă tot câte o diplomă de Conservator pe care scrie absolvent – clasa vioară, se găsesc pe aceeaşi scenă, citesc aceleaşi note, sunt învăluiţi de aceeaşi lumină, dar… mângâiaţi de un alt noroc. Credeţi că am văzut vreo urmă de invidie în felul în care, sprijinindu-şi viorile pe genunchi ascultau solistul? Nu! Vedeam o nostalgie, un zâmbet duios, o înţelegere şi o asumare de destin şi multă, multă empatie. Da, i-am iubit şi le-am strigat în sinea mea: „Respect”!

…Florile albe de pe scenă încep să se deschidă…

 

Partea a II- DA CAPO AL FINE

Ce bine că e abia prima zi de festival!

(Aiurez). Nu, nu aiurez. Dau timpului ritmul ce-mi place. Primele acorduri ale Simfoniei I de Enescu cântate de Münchner Philharmoniker sunt semnalul de începere de festival. Oriunde se aud şi ori de câte ori, ele înseamnă că festivalul e pe cale să înceapă. Mentalul colectiv a subsumat şi a subjugat, prin faptul de a-şi însuşi, mentalul individual. S-a creat o habitudine, un reflex, un clişeu.

Iertaţi-mă, domnule Gergiev, dar pentru o clipă am închis ochii şi pe postament l-am văzut pe…maestrul Celibidache. Ştiu, ştiu că aţi repetat cu ansamblul, v-am surprins şi ieri când îi spuneaţi concertmaestrului să susţină nota aceea ca un ecou, pentru că pe ea se sprijină cadenţa, da, ştiu că era pentru Bruckner, nu pentru azi, dar azi…

Poznaş maestrul Celibidache! Ia avionul odată cu orchestra asta care i-a fost atât de dragă, ocupă nevăzut locul de la ieşirea de urgenţă, ajuns la Sala Palatului îşi cumpără o cafea de la automat şi stă în culise sprijinit de-un „pantalon” făcându-şi cu ochiul cu Enescu. Din când în când trece fugar printre partituri şi le atinge cu bagheta… Muzicienii zâmbesc gândului cu el şi aducerii lui aminte şi dintr-o dată ei îl zăresc în sală la aplauze. E multă trăirea lor cu el, îi bântuie, şi fiecare dintre cei pe care i-a îndrumat poartă la butonieră o amintire cu Maestrul. Şi când se cântă Simfonia asta, Românul e cu ei.

Am crezut că mi se pare. M-am dus în culise. Concertmaestrul Năsturică îmi zice neaoş: „de vreo 25 de ani cânt aici. De pe vremea lui Celibidache. Cum să fie?!” Îl caut pe Michael Hell. Împreună cu colegul lui olandez Floris Mijnders de lângă el, ca doi magi pe umerii lui, l-au privit pe Andrei Ioniţă cu aceeaşi căldură cu care-l privise Hell ieri seară pe Trifonov. Nu! Cu aceeaşi căldură generoasă a violoncelistului care-l priveşte pe solistul violoncelist. Aceeaşi stare de regală dare la o parte cu asumarea destinului de linia a doua, precum la Ateneu azi după-masă. Şi mult, mult zâmbet. Michael Hell a lucrat şi el cu Celibidache. Vreo 16 ani. L-am rugat să mi-l descrie într-un cuvânt pe Maestru. N-a putut într-un singur cuvânt: „Let it be, let it grow, let it flow! About music, of course!” Christian Beuke, omul de comunicare al orchestrei e bucuros că m-a ajutat să plec zâmbind din culise cu bucăţica mea de poveste.

Partea a III-A ALLEGRO APERTO

Să te desparţi de o zi şi să treci în cealaltă cu Camerata Salzburg la o întindere de mână de tine poate stârni invidii oriunde pe planetă. Dar să o conducă şi de pe postul de solist Pinchas Zukerman e de-a dreptul o risipă. Nu risipa aia în care toate se împrăştie, ci risipa fiului risipitor care e alintat de soartă, crede că i se cuvine şi-şi aduce aminte să mulţumească abia atunci când  se trezeşte din vis. Să fii trimis la culcare pe Brahms pe care eşti pus să ţi-l îngâni singur, iată un final de concert, simfonie sau ce-o fi fost ziua de azi topită deja în mâine când începe să curgă o nouă săptămână de festival, urmând semnele din partitură: da capo al fine

Mi-am lăsat la prânz maşina pe Râureanu. Plec de la autografe. Trec din nou pe lângă Majestatea Sa, Carol I şi, de astă dată îl privesc drept în ochi, ridicându-mi privirea şi rostesc în răcoarea nopţii: Mulţumesc, Majestate că aţi poposit pe acest pământ românesc! Datorită Majestăţii Voastre putem trăi acum acest happening minunat, acordaţi la elita spiritualităţii umane în care puţine popoare se pot bucura că au parte de un aşa regal.

 

*

… în clipa în care mi-am coborât privirea de pe regeasca făptură la înălţimea neputinţelor mele omeneşti, toţi bemolii şi toţi diezii s-au aşezat la cheie pe partitura concertului meu. Iată de ce, nefiind loc, i-am lăsat pe toţi acolo invitându-i să locuiască în punctele mele de suspensie… Bună dimineaţa, zi de luni!

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *