Jurnal de meloman grăbit și de jurnalist fugărit 16

  • E nevoie de o petiție? Adică ne-am convins mulți dintre cei care am fost aseară la Sala Palatului că, pur și simplu, avem nevoie de un dublu concert Khatia-Yuja în următoarele ediții ale Festivalului. Poate să fie duelul pianelor, duelul divelor, pianul călătoarelor, gară pentru două, tea for two, jocuri olimpice în alb și negru, cine gonește câștigă, înfruntarea rochiilor, clape la cuțite, manga meets Boulevard Saint Germain, Khyuja, Yukha…

 

  • Mozart (K242 și K365), Mendelssohn (vă amintiți de surorile Labeque?), Bartok, Poulenc, toți au scris concerte pentru două piane. Niciunul nu are o popularitate nimicitoare, dar, vă garantez, nici că s-ar mai sinchisi cineva. Bravura de automat îndrăcit a chinezoaicei și acting-ul voluptuos al georgiano-franțuzoaicei ar instaura o tensiune și un indice de audiență demn de cele mai provocatoare întreceri sportive.

 

  • Să luăm concertul Khatiei Bunyatishvili de aseară, de exemplu. Schumann, Concertul pentru pian și orchestră în la minor op. 54. O lucrare de un romantism evident, aproape trăgător de mânecă. Reacție imediată. Caseta de bijuterii este sobru tapetată cu negru, Orchestra Filarmonică a Israelului. Zubin Mehta, maestru orfevru, depune în găoacea ei un rubin palpitând, pianista de treizeci de ani despre care, de la apariția ei fulgurantă, vorbește o lume întreagă, fie cu exces de elogii, fie cu buzele strânse și o sprânceană ridicată. E nestemată veritabilă sau doar un fals ingenios fabricat?

 

  • Îți ia ochii, asta fără discuție. Îți ia ochii de la orice altceva și te obligă să o privești, pentru că nu doar cântă, ci coregrafiază la pian în sintonie cu muzica. Dacă pianul este cel mai sexy instrument (potrivit lui Anne-Sophie Mutter), Khatia Bunyatishvili este… pianul tuturor solistelor. Umerii și gâtul se cambrează, respirația ridică și coboară rochia strânsă pe corp, umple curbele unui trup de pin-up girl și rămâne suspendată în aer, precum degetele care vibrează și desenează linii nevăzute deasupra claviaturii. Khatia joacă sau este pianista ce devine paratrăznet pentru muzica pe care o interpretează, care absoarbe toate fulgerele și le dă mai departe sub forma unei fascinații aproape palpabile.

 

  • Opiniile sunt, ca de obicei, împărțite. Unii o văd ca pe o apariție frauduloasă, cu un atac prea energic pentru Schumann, cu un stil prea haotic și prea în viteză. Alții o salută ca pe o bacantă a pianului, care celebrează voluptatea nebănuită a instrumentului. Mie mi-a plăcut, o spun cu toată sinceritatea. E acel gen de performanță care nu are cum să te lase indiferent. Iar părerile întretăiate umplu spațiul enorm al sălii cu o tensiune electrică din care ea, Khatia, se definește ca o Marilyn șatenă, mai ingenuă, dar potențial periculoasă.
  • Rapsodia ungară nr. 2 de Liszt, oferită ca al doilea bis, a fost cântată cu foc și îndârjire diabolică, nu neapărat jucăuș, dar energic. N-a rupt pianul în două, ci sala. Două jumătăți, mai scindate ca oricând, două emisfere: cea cucerită și cea inexpugnabilă.

 

  • După veritabilul spectacol din prima parte, Simfonia Domestica de Richard Strauss ne-a amintit că eram în prezența uneia dintre cele mai bine construite orchestre ale lumii – Orchestra Filarmonică a Israelului – și a unui dirijor la care spectatorii Festivalului Enescu se închină ca la un zeu: Zubin Mehta. Poemul simfonic, gândit de compozitor ca o evocare a vieții de familie, cu sinuozitățile ;i personajele ei, este o lucrare elaborată, migălită pentru a pune în valoare toate compartimentele unei orchestre de mari dimensiuni. Subțiat de vârstă, Zubin Mehta a oficiat-o cu autoritate recunoscută: asupra partiturii (pe care o cunoaște în cele mai mici inflexiuni) și asupra unei orchestre care… cântă… aproape singură și care reacționează și la o privire a maestrului.

 

  • Două momente frumoase, pentru că au fost atât de pământești în poza sacerdotală a lui Zubin Mehta: cel în care a mătrășit o muscă obraznică și cel în care i-a șoptit de două ori „bravo” concertmaestrului după un solo angajant.

 

  • Imaginea lui Zubin Mehta mulțumind cu mâinile împreunate unui public care îl divinizează încă din anii 60 va rămâne una emblematică pentru această ediție de Festival.

 

  • Saga interviurilor speciale a avut astăzi două capitole și un singur numitor comun: farmecul. Clara Cernat ne-a cucerit cu povești de o sinceritate plină de miez. A vorbit despre sufletul ascuns în cutia de rezonanță a viorii, despre supralicitarea instrumentelor de colecție (care, oricât de prețioase și prestigioase, nu pot cânta în locul tău) și despre ce înseamnă să vrei să ai, cu adevărat, o violă cu care ai dezvoltat chimie instantanee. O oră mai târziu, soprana Olga Peretyatko, una dintre cele mai strălucitoare apariții pe scena de operă a ultimior ani, a dovedit, dacă mai era nevoie, că, slavă Domnului, divismul desuet e aproape eradicat. Pe locul lui crește artistul de azi, modern, simplu, firesc, relaxat, cu umor și șarm de dat și la alții. A fost una dintre cele mai reconfortante și desțelenite întâlniri din această serie. Complice, cinstită, caldă.

 

Acest text este publicat si pe liternet.ro

Comentarii

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.