Jurnal de meloman grăbit și de jurnalist fugărit 2

  • Frivolă. Frivolă, dar nu lipsită de un dram de realitate întrebarea pe care i-am adresat-o Irinei Margareta Nistor, în live-ul de aseară. Cine l-ar juca pe George Enescu într-un biopic internațional lui dedicat? Oedipe-ul de aseară mi-a confirmat: numai un spirit alcătuit din sinapse, circumvoluțiuni, combustii și metabolizări diferite ar fi putut născoci o muzică atât bântuitoare, de elaborată. O (diz)armonie care nu te cucerește instantaneu, ci zace în tine și crește precum o plantă, precum un copac, până când te prinde în păienjenișul frunzișului, până când te strivește sub robustețea rădăcinilor.

 

  • Oricum era eroul acestei ediții a Festivalului, prin numirea sa ca Director Artistic. Vladimir Jurowski, însă, precum Oedipe, s-a dovedit mai puternic decât ursita, ducând spre victorie o partitură cu un destin la fel de contorsionat ca al personajului titular. Dospită peste douăzeci de ani, opera lui Enescu, deși recunoscută în genialitatea sa modernistă, nu a rămas decât conjuncturală timp de mai multe decenii pentru viața muzicală internațională. A fost nevoie de Lawrence Foster, Oleg Caetani, Cristian Mandeal, Leo Hussain și, iată, acum Vladmir Jurowski, pentru ca Oedipe să calce cu ambele picioare în pantheonul celor mai impresionante creații lirice ale veacului XX. Unde, inclusiv după performanța din prima seară a Festivalului Enescu, ediția 2017, are toate motivele să rămână.

 

  • Conceptul multimedia al lui Carmen Lidia Vidu era așteptat și prezentat drept calea ideală pentru a îmblânzi o partitură cu care nu intri în sintonie decât treptat. O să îmi pun, probabil, multă lume în cap: mie nu mi s-a părut decât o accesorizare minimal(ist)ă a tramei. De cele mai multe ori elegantă, reținută, complementară, de câteva ori cu soluții pe care eu le-am găsit simpliste. Bazat pe decupaje dinamizate din sculpturi clasice, renascentiste sau baroce, arhitecturi însuflețite și elemente grafice tipice iconografiei elenistice, în care se inserează fotografie, animație și text, proiectul lui Carmen Lidia Vidu caută o tălmăcire a momentelor cheie, în sensul desțelenirii a cine ce cântă, a ceea ce se întâmplă în acel moment. Mai degrabă întru completare și explicitare decât întru contrapunct. Arată bine, arată extrem de bine pus la punct (impecabilă sincronizarea cu muzica!), arată bine în still-urile fotografilor. Simt, însă, că îi lipsește încleștarea, paroxismul și, uneori, metafora pe care partitura enesciană le atinge nu o dată. Dacă, însă, ideea a fost de a lăsa muzica liberă, neîncorsetată de traducerea în imagini, atunci a reuș Mi-a plăcut să citesc, în alegerea pentru Oedipe a siluetei Maurului din fântâna omonimă a lui Bernini (Roma, Piazza Navona), imaginea marginalului, a proscrisului, a perifericului neînțeles de contemporani, cel care merge în amontele sorții. Faptul că îl vedem numai cu spatele, în raport cu toate celelalte personaje (prezentate frontal) instaurează o certă tensiune între El și ceilalți. De asemenea, mi s-a părut o delicată și inteligentă metaforă a privirii. Poate supralicitez. Mi-amintesc de o legendă locală romană din perioada barocă, din aceeași Piazza Navona. Bernini ar fi fost atât de gelos pe felul în care rivalul său, Borromini, ar fi rezolvat fațada bisericii Sant’Agnese in Agone, încât ar fi imaginat toate statuile de vizavi, din monumentala Fântână a celor patru fluvii, ferindu-și ochii sau pierzând lumina. Faptul că, nu o dată, aceste chipuri cu privirea agresată apar în narațiunea lui Carmen Lidia Vidu mă face să cred că interpretarea nu e tocmai hazardată. Poate că e nevoie să te lipsești de ochiul exterior pentru a vedea adevărul dinăuntru.

 

  • Spuneți-mi snob, dar eu cred că Oedipe-ul de aseară ar fi trecut la fel de bine proba publicului și fără videografie. Asta pentru că execuția muzicală a fost, cel mai adesea, dincolo de obiecț Încep cu același Vladimir Jurowski, care nu știu cât timp o fi avut penru pregătirea concertului (care va fi reluat, cam în aceeași formulă, la Southbank Centre din Londra în 23 septembrie), dar a dovedit că nu degeaba dirijorul este, în limba engleză, the conductor. Muzica aceasta văluroasă, stranie, noire, grandioasă, cu un aparat orchestral și vocal colosal, a sunat, în argoul nostru profesional, High Definition. Sigur că London Philarmonic este o orchestră, sigur că ne așteptăm de la corurile noastre (Corul Filarmonicii „George Enescu” și Corul de Copii Radio) să sune așa cum ne-au obișnuit, dar pentru ca ele să funcționeze împreună așa cum mi s-a părut că s-a întâmplat aseară e nevoie de o mână sigură și, mai ales, de viziune. Cred ca Jurowski are viziune de dat și la alții.

 

  • Scriam despre interviurile pe care le-am făcut alaltăieri cu trei dintre soliștii operei și de felul în care aceste interviuri m-au entuziasmat în ordinea realizării lor: Paul Gay, Ildiko Komlosi și Sir Willard White. După concertul de aseară, ordinea este… exact cea inversă. Nu mi s-a părut că toate darurile care l-au făcut pe Sir Willard una dintre cele mai interesante din lumea operei din ultimii patruzeci de ani au fost puse în valoare de rolul lui Tyresias. Sigur că lumea l-a ovaționat la sfârșit, dar am senzația că am aplaudat mai ales un nume, nu neapărat o performanță vocală. Ildiko Komlosi a fost exact ceea ce așteptam de la teribilul personaj al Sfinxului: viclenie, venin ascuns sub voce, voce care ar fi putut să izbucnească în limbi de flăcări sau să coboare în cazane de păcură, dar a ales să rămână într-un jăratec temperat-cantabil. Paul Gay, în schimb, Paul Gay a fost, pentru mine, revelația acestui

 

  • Dacă, finalmente, opera lui Enescu va fi programată mai des pe afișele marilor teatre și săli de concert ale Europei, cred că Paul Gay are toate motivele să devină unul dintre interpreții fetiș ai rolului titular. Cine a așteptat tunete și diluviu vocal à la David Ohanesian și-a mușcat, probabil, buzele. Pe de altă parte, nici marele José van Dam nu dărâma pereții cu decibelii, după cum nu o făcea nici regretatul Franck Ferrari. O voce eminamente frumoasă, precum a lui Paul Gay, o voce lirică, a fost capabilă, prin culori și expresivitate, să domine o partitură notorie, aproape anecdoctică pentru bași-baritoni: cum o deschizi, așa o și închizi imediat. Iar felul în care și-a construit Paul Gay personajul, chiar și prin schimbarea garderobei din alb imaculat în negru și roșu (senzațională culoarea pantalonilor, am preluat-o!), a dovedit că interpretul iubește rolul și îl crește înăuntru.

 

  • Greu de suportat, dar eficace, se pare, a fost Graham Clark în rolul păstorului, angajat Christopher Purves în Creon. Delicată și sonoră când trebuia soprana Gabriela Iștoc în Antigona. Voci frumoase în Phorbas – Sung Sim și în Tezeu – Boris Pinkhasovich. Nimic despre Dame Felicity Palmer (căci nu am apucat s-o ascult).

 

  • A fost ziua Ruxandrei Donose ieri, sensibilă și imperială Iocasta, frumoasă cum numai ea poate fi. Sper ca Oedipe-ul care a înconjurat-o și la al cărui succes a contribuit decisiv să îi fi fost un frumos cadou.

 

  • Întrebarea zilei acasă, în timp ce tati prezenta la televizor: „Mami, la Festivalul Enescu, în opera asta cântă și Iuliana Gheorghescu?” Așteptăm la poșta redacției presupuneri despre cine ar putea fi misteriosul personaj.

 

Acest text este publicat si pe liternet.ro

 

Comentarii

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.