Jurnal de meloman grăbit și de jurnalist fugărit 7

  • Adio Patetica! O simfonie iubeam și eu mai mult decât oricare alta în această ediție a Festivalului și dusă mi-a fost! Nu mă plâng, dar o plâng. La ora la care instrumentiștii din Pittsburgh Symphony Orchestra se învolburau mai tare sub bagheta lui Manfred Honeck, eu fie terminam interviul cu Philippe Jaroussky, fie zburam spre TVR pentru a mai povesti puțin în direct cum se alcătuiește vraja fiecărei seri. Particulă cu particulă, celulă cu celulă, ca un imens fractal încărcat de culoare, saturat de sunet.

 

  • Am lipsit din muzică ieri cu scutire de la patru invitați, fiecare cu un pedigree impresionant.

 

  • Giuliano Carmignola, seniorul viorii vivaldiene, un personaj de o bonomie rară, are a suportat în creștet un soare de veritabil iulie pe terasa de la Hilton doar ca să ne iasă nouă bine cadrul. Acum câțiva ani, la un concert la București, o doamnă din public l-a așteptat la ieșirea din Ateneu până după miezul nopții. I-a strâns mâna, în care i-a strecurat o imagine cu Ioan Paul al II-lea și i-a murmurat singurele vorbe în italiană pe care le învățase special pentru această ocazie: Che Dio vi benedica. Cumva, de atunci, Giuliano Carmignola a știut că Bucureștiul va deveni unul dintre locurile în care va reveni și reveni și reveni.

 

  • E de mirare că mă înțeleg atât de bine cu Lawrence Foster, dat fiind că gusturile noastre muzicale sunt ca ziua și noaptea. El nu poate să sufere Turandot de Puccini. Eu m-am reîndrăgostit de operă (clandestin, în adolescență) cu Turandot. Zice că seamănă cu Orff, pe care din fascist odios nu îl scoate. Și parcă vă placea Carmina Burana, nu? Zice că Ping, Pang și Pong  sunt niște personaje abominabile. Mie mi se pare colorate, pitorești, cu partituri pline de zvâc (nu neapărat pentru că tata a cântat Ping pe vremuri). Din Mahler I îi place doar partea a treia, dar, dacă vrea klezmer, preferă să se ducă într-un restaurant bun. Partea a patra i se pare emfatică, eu mi-o fredonez de două zile, în așteptarea versiunii lui Honeck. Simfonia a VIII-a i se pare atroce, a IX-a nu-l convinge, iar, overall, Mahler i se pare un compozitor care nu și-a definit identitatea creatoare drept consecință a tensiunilor spirituale. „Contează?”, îl întreb. „Pentru mine da.”

 

  • Ne întâlnim la Beethoven, în amintirea Simfoniei a IX-a de cu o seară înainte și a admirației pentru eficiența lui Domingo Hindoyan și deschiderea Orchestrei Române de Tineret.

 

  • „Va fi extrem, extrem de greu pentru orice dirijor al lumii să meargă mai sus decât a făcut-o Vladimir Jurowski cu Oedipe. E perfecțiune.” O spune dirijorul integralei discografice încă absolut referențiale pentru epopeea enesciană. „Vladimir Jurowski, Antonio Papano, Gustavo Dudamel. Ei ar putea fi marii ambasadori ai creației ai lui Enescu în anii care vor urma.”

 

  • Ce mă face să mă duc la Lawrence Foster la fiecare ediție a Festivalului (al patrulea interviu)?  Sinceritatea lui hâtră, nefezendată de pudre piaristice. „Nu sunt cel mai mare dirijor. Am avut și am momente foarte bune, dar alții au ajuns mai departe, mai bine.” „O să le placă spectatorilor Mathis der Maler? Pe jumătate.” Om trăi și om vedea.

 

  • Pe Nikolaj Znaider l-am luat după concert, în frac, obosit, dar mulțumit. Am vorbit multe despre a lua masa cu Mozart, Beethoven și Bach, sigur, cult (el) și… încercând să țin pasul cu spirit (eu). Cred că îi era foame… Am căzut de acord că nimeni nu ar mânca nimic (poate cu excepția imperturbabilului Johann Sebastian), pentru că Mozart ar încerca să îi binedispună pe toți, în Beethoven s-ar lupta dimensiunea socială cu chemarea spre solitudine și introspecție, ier el, Nicolaj, ar dormi visând frumos. Dincolo de latura anecdoctică, Znaider are o finețe și o profunzime a concepției despre interpretare, o cultură a culturii din jurul muzicii, care îl fac interlocutorul ideal. În plus, are și spriritul uplifting și zglobiu, astfel încât te trage după el sus, în lumea conexiunii de idei și a bucuriei molipsitoare.

 

  • Zâmbetul nefasonat a rămas în elegantul apartament de la Hilton care ne-a fost reședință jumătate de zi. A schimbat doar fotoliul și chipul. Philippe Jaroussky. Lumină, simplitate, generozitate, răsfăț.

 

Azi, când citiți acest text, îmi doresc ca Anne Sophie Mutter, Orchestra Simfonică din Pittsburgh, Manfred Honeck, Antonin Dvorak și Gustav Mahler să îmi aducă prima seară de imersie completă în muzică. Nu am treabă.

 

Acest text este publicat si pe liternet.ro

Comentarii

  1. Răspunde

    felicitari pentru tot ce faci.
    ileana

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *