Jurnal de meloman grăbit și de jurnalist fugărit 8

  • Un pahar bun de vin, o veioză într-un colț și o singurătate în doi poli. Așa mi-am imaginat cadrul perfect pentru a primi nebunia de experiment pe pe care ne-au făcut-o cadou Arpeggiata Cristinei Pluhar și Philippe Jaroussky.

 

  • Rar am văzut Ateneul dând pe afară ca ieri după-amiază. Eu, unul, din motive de transmisie tv, m-am plantat din start pe scări. Pe Jaroussky l-am văzut doar pe ecranul telefonului unui cetățean care filma palmat, drept care am făcut ce fac de obicei în asemenea situații: mi-am înșurubat ochii în cupola Ateneului sau i-am lăsat să hoinărească indiscret peste chipurile celor care, ca și mie, erau exilați de întârziere în buzunarele sălii de concert. Nu voi uita prea curând scena în care o tânără s-a așezat pe scări în timp ce Jaroussky cânta „Verdi prati” din Alcina. A stat cu pleoapele plecate, iar dedesubtul lor s-au adunat lacrimi care au luat-o în aval pe obraji. Poate nici nu și-a dat seama, pentru că nu s-a grăbit să le șteargă, sau poate le-a lăsat să se usuce de la sine, ca o mărturie fugitivă a unei emoții de moment.

 

  • Când vine vorba strict de voce, mie îmi plac contratenorii mai mezzosopranili (Franco Fagioli, Xavier Sabata, David Daniels). Ce face, însă, Philippe cu sopran-ul lui luminos e dincolo de orice analiză. E voluptate, e langoare, e erotism pur, așa cum se cade unui Haendel fără perucă, descheiat la veston și eșuat într-un club de jazz new-yorkez. A fost cea mai pură dovadă că muzica barocă, făcută cu știință și amor, repetată până se eliberează pasărea spontaneității, este la un cot de stradă de improvizația jazz-istică. Ziceți-mi că am idei fixe, dar mi s-a părut cel mai sexy concert al Festivalului de până acum.

 

  • Speaking of, lui Anne-Sophie Mutter cel mai sexy instrument i se pare pianul, pentru că se substituie orchestrei și poate cânta pe mai multe voci. Relaxată, solară, chiar binedispusă în primul interviu al zilei.

 

  • Mereu sunt fiert când trebuie să mă întâlnesc cu ea, mereu mi se pare că sunt insuficient pregătit pentru inteligența ei analitică, una care nu exclude umorul sau surpriza. Visez noaptea întrebări cu schepsis, le uit dimineața, îi bag în bâțâială pe colegii mei – că trebuie să arate excelent cadrele, lumina să fie jucată și filmică, nimeni să nu aibă vreo hibă și, mai ales, nimeni să nu pună mâna pe vioara ei! – și, în general, mă port cu ea ca un școlar care face primul lui interviu cu doamna profesoară. Dar când ne despărțim cu să ne revedem tot așa peste doi ani, că mai avem de vorbit!, parcă încep să îmi dea tuleiele bărbii.

 

  • Treabă de bucătărie: nu aveți idee ce bine e să te bazezi pe o echipă în care știi că fiecare dă ce are mai bun și nu trebuie explicații de ce un personaj de talia lui Anne-Sophie Mutter are nevoie de lumină, sunet și ambianță de primă clasă. Dacă mă citiți, dragi colegi, mulțumesc!

 

  • Talia 34, cred, înfășurată în couture Galliano (exclusivitate) – cea mai glam apariție a Festivalului. Stradivarius-ul în formă maximă, capabil de niște sonorități sprijinite pe o pânză de păianjen, dar și de o robustețe telurică atunci când partitura o cerea. O partitură, de altfel, de o dificultate dărâmătoare, dar și anihilatoare de farmec, după părerea mea, acest Concert pentru vioară și orchestră de Dvorak. Anne-Sophie stăpână, inclusiv peste un un public vrăjit: de performanța violonistică, de apariția de divă în cel mai bun sens al cuvântului, de reputația unei artiste din cel mai înalt vârf al celebrității și exclusivităț Bis-ul din Bach i-a dezvelit și inima, care, în Dvorak, stătuse bine mersi ascunsă după paravanul elocinței tehnice.

 

  • La polul opus, Tine Thing Helseth, pe care am întâlnit-o la Cărturești Carusel, grație unei întorsături de situație ce a făcut ca Valentina Băințan să nu mai poată realiza interviul cu ea. Norway’s First Lady of the Trumpet – o artistă cu ochi de azur diluat, cu toată modernitatea trendsetter-ilor de azi, cei cu Grammy, nu cu grețuri

 

  • Aș spune că Manfred Honeck merită o orchestră chiar mai bună decât Pittsburgh. Mahler I este în top 5 personal simfonii pe care le iubesc, drept care am vibrat în mod special la cum a articulat dirijorul o versiune mustind de personalitate. Chiar dacă, precum petele în soare, au mai fost un hâc, două la suflători în prima parte. Dar ce sunet la viori, ce ppppppppianissimi, ce etajare a straturilor sonore, coloanele sprijinindu-se, paradoxal, pe niște transparențe de acuarelă. Fiecare parte a fost imaginată ca un tablou de sine stătător. Juxtapunerea le face să reverbereze unul într-altul. În partea a patra, le vedem simultan și ne bulversează cu forța conținutului

 

  • Simfonia I este unul dintre acele exemple care închid gura oricui dă să glăsuiască despre inaccesibilitatea lui Mahler. De la Langsam, schleppend la Stürmisch, bewegt este o înșiruire de momente care mai de care mai implicante, în care partea a III-a (marșul funebru intonat de la Frère Jacques și suport pentru ironicul klezmer) este doar cea mai surprinzătoare, iar finalul este doar cel mai dezlănțuit

 

  • Personal, aș fi apreciat, după acest Mahler dărâmător, niște bis-uri mai intelectuale decât valsuri și polci din familia Strauss, dar publicul a fost în delir.

 

Acest text este publicat si pe liternet.ro

Comentarii

  1. Multumesc din din suflet Marius CONSTANTINESCU &COMP pentru tot si pentru toate. Profesionalism si talent superb !
    Mulțumesc si felicit totodata pe colaboratorii dumneavoastră si pe organizatorii (la toate nivelurile ) FeStivalului GEORGE ENESCU !
    Cu stima
    Sorin – Cristian N.

    • Răspunde

      Si noi va multumim mult! E o bucurie atunci cand eforturile unei echipe dedicate primesc un gand bun, precum este cel din partea Dvs. Evident ca va dorim alaturi si mai departe!

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *