Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit 11

  • Mie cel mai mult mi-a plăcut bis-ul din Mama mea, Gâsca. A fost volatil şi presărat pe deasupra ca făina care mai zăboveşte o fracţiune de secundă în aer înainte să cadă pe masă. Îl felicit, cu această ocazie, pe vecinul meu de scaun din stânga. A recunoscut că e Ravel, eu m-am mărginit să cred doar că e un începător de secol XX.

 

  • Că veni vorba de scaun, nu am simţit nevoia să mă ridic de pe el la finalul primului concert al Royal Philarmonic. Nu pentru micile chixuri de la suflători. Astea se întâmplă, Doamne, fereşte, oricui, oriunde (mă rog, la München nu, nici la LPO sau Academy of Saint Martin in the Fields). Dar, cu tot display-ul lui Stravinsky, nu am putut să nu văd o rutină a interpretării, o oarecare detaşare „de serviciu”. E drept, poate că eram şi eu cu Feng Shui-ul ciufulit de la un interviu chinuit şi opintit cu Gautier Capuçon.

 

  • Violoncelistul superstar e un cumsecade care spune rarissim „nu”, drept care, în agenda lui de ieri, au trebuit să se cocsească, mai ceva ca în tramvaiul 41, o repetiţie de la 10:00 la 14:00, o leacă de odihnă, recitalul de la 17:00, o sesiune de autografe la Ateneu, un interviu pentru making-of-ul Festivalului, altul cu mine şi o recepţie în onoarea lui la Ambasada Franţei. Evident că orele s-au dat peste cap, iar eu, deşi secondat de o echipă redutabilă pe poziţii, cumva nu mi-am mai găsit zen-ul. În plus, pentru o perioadă, trebuie să mă las de limba franceză, care, din rezon de spontaneitate, mă lasă cu ochii în… softbox când mi-e lumea mai dragă. Revenind la Monsieur Capuçon, a răspuns frumos, concis (şi politicos vizavi de sughiţurile mele lingvistice), dar nu am instaurat starea.

 

  • Îmi aduc aminte că nici acum opt ani, la interviul cu Charles Dutoit, nu s-a pogorât sfânta chimie peste noi, dar atunci compensam printr-o documentare de nota zece. Mi-am amintit cum s-a burzuluit la mine atunci că nu i-am asigurat maşină de la Hilton la Sala Palatului, cum nu a vrut să îşi scoată haina de fâş, în ciuda rugăminţilor sunetistului, dar cum, cu toate astea, am făcut un interviu cinstit, în care platoşa i-a căzut la un moment dat, văzând că nu va fi întâpinat neapărat cu „şi ce proiecte mai aveţi?”

 

  • Îmi treceau toate acestea prin cap văzându-l cum pleacă spre Sala Palatului (cu maşină asigurată!), ochelari de soare, fracul Ermenegildo Zegna pe un braţ şi soţia la celălalt (actuala, nu Martha!). Mi-am amintit lipsa lui zâmbet văzând ce mult şi pişicher zâmbeşte cu membrii orchestrei, cum flirtează cu fata care îi aduce flori şi cum cochetează cu partitura lui Stravinsky.

 

  • Petrushka e ca un evantai în care fiecare spiră este altfel şi care, odată deschis, vântură o nebunie de culori şi tonalităţi. Din concertul de la Sala Palatului am prins doar partea a doua, drept care nu am nicio părere despre Frank Peter Zimmerman. Mă tem că am vexat două doamne cu sinceritatea mea, „prea tânără, prea pură, prea blândă şi prea dură, halucinantă creatură”, vorba Loredanei.

Mă bucur de dau pe afară (dar, deocamdată, ţin în mine) pentru câteva nume (nume? zei, dar mai ales zeiţe din Olimp!) din Enescu 2019. Mihai Constantinescu ştie.

 

Acest text este publicat si pe liternet.ro

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *