LIMUZINA ALBĂ

Voi vorbi despre frumuseţe. Despre frumuseţea fiinţei omeneşti care vede lumina zilei pentru a înlătura întunericul. Voi vorbi despre armonia topită în formele de lut arse la incandescenţa creaţiei. Voi vorbi despre teamă şi despre curaj, despre înfrângere şi despre izbândă. Voi striga despre modestie, despre discreţie, despre simplitate. Voi da glas menirii de a veni pe lume pentru a şti să te ridici din ghemuirea dinăuntrul pântecului mamei la verticalitatea cu care poţi privi drept în ochi soarele ce se îndreaptă înspre apus. Voi vorbi despre verbul a compune cu familia lui de cuvinte în care intră descompunere şi recompunere. Voi vorbi despre mirare, despre surâs, despre încruntare. Şi despre deznădejde voi vorbi.

Dar înainte de orice şi peste toate acestea voi vorbi despre graţie. Şi chiar mai mult: despre starea de graţie. Acea întâmplare incertă şi neprevizibilă în care se poate afla fiinţa omenească dăruită cu un program de procesare a emoţiei care se reflectă pe display altfel decât intrarea în panică şi fuga ce locuieşte în instinctul primar de frică. Voi vorbi, aşadar, de acea încreţire a aerului ca înaintea unei furtuni pe un lac liniştit, în uşoara adiere a dimineţii care încă nu s-a apropiat de fire… e doar o veste, e doar un zvon…

Ori de câte ori am vrut să mai urc o treaptă, m-am gândit că ele – ea, acea treaptă şi ea, acea urcare- sunt un premiu imens într-o lume în care nu ştiu de ce sunt, dar am venit pentru că am o treabă. În acea clipă în care pasul părăseşte pământul şi se mişcă spre mai sus, mereu, întotdeauna mişcarea aceea vine dintr-o acţiune fizică hrănită energetic. Abia aici fiecare om de pe pământ e liber să-şi aleagă cu propriile lui simţuri resursele din care simte că se poate ridica.

Voi vorbi despre imperfecţiunea care acţionează turbinele angrenajului universal într-un proces de ardere internă care generează aburii ce pun totul în mişcare. Pe traseu, până să devină abur, fluidul se strecoară cu viteză luând forma vasului în care a fost pus. Toate legile hidrodinamicii şi ale termodinamicii guvernează sistemul circuitului închis al imperfecţiunii. Devenim corpuri scufundate în lichid, dislocăm volume de fluid egale cu propria noastră greutate, suntem împinşi de jos în sus şi ne prăbuşim cu forţa atracţiei gravitaţionale şi sub puterea aceluiaşi coeficient direct în fotoliul foarte incomod din Sala Palatului unde exersăm verticalitatea în poziţia şezând când, de fapt, noi am dori să îngenunchem într-o rugăciune de mulţumire…

Lăsăm cuvintele să ne iasă printre degetele cu care atingem tastatura care se lipeşte ea de noi, în cadenţa sufletului nostru şi vorbim în gândurile noastre cu vorbele care nu s-au spus niciodată şi care tac înainte de a fi rostite.

Vă voi spune că am venit pe Pământ să picurăm desăvârşire imperfecţiunii din noi sub acţiunea unei legi universale care se exprimă după următoarea axiomă: Unde pune omul mâna, pune şi Dumnezeu mila!

…şi toate acestea despre care aş fi vrut să vă vorbesc s-au născut în cordul meu devenit inimă în clipa în care Christoph Eschenbach şi-a ridicat aripile peste întreaga fire a Orchestrei National de France cu conştienţa desăvârşită că nu poţi să tălmăceşti vibrant dintr-o limbă în altă limbă decât dacă aparţii uneia dintre ele. Eschenbach a ales să vorbească în limba … Mahler. A luat cu sine la intrarea pe scenă azimutul la aştri şi drept Way Point, punctul unde trebuie să ajungă corabia, sufletele noastre şi pe însuşi Creatorul. A privit spre Cer şi a spus cu sinceritate: Doamne, eu atâta pot! Apoi a cules de prin sală gânduri, zâmbete, vibraţii şi şi-a spus: merg la drum cu tot ce-mi daţi voi!

Am simţit atunci, fără nicio ezitare, că pot să-mi duc mâna dreaptă spre sânul stâng, acolo unde se zbătea să iasă la lumina părelnică a serii de toamnă un trandafir galben. Ca într-o călătorie noctambulară i l-am trimis zâmbind de la distanţă, nu prea de departe. L-a adulmecat, l-a strivit uşor între palme şi apoi a început să-l risipească majestuos către fiecare anonim din oastea pe care o călătorea spre Nemurire. Pe un display uriaş, prin abia perceptibile touch-screen-uri, picura petalele mele în sunete şi şoapte unduindu-se, contorsionându-se, aplecându-se, păşind, cu o graţie dintr-o altă familie de senzaţii decât cele pe care mi le stârnise în urmă cu doi ani desegmentarea lui Kristjan Järvi. Dirijorul, Omul-orchestră, este cartea de identitate a ansamblului său muzical.

Christoph Eschenbach este întruparea frumuseţii omeneşti în chipul cu care l-a trimis Dumnezeu pe acest Pământ, cu harul, cu lumina şi cu imperfecţiunile lui. Acea fiinţă în mişcare, zveltă şi verticală, da, pot să spun, perfect verticală. O verticală care se apleacă, nu se îndoaie. Nu vreau să ştiu nici ce mănâncă, nici cine-i pune masa, nici ce face atunci când nu face ceea ce face acum cu orchestra asta norocoasă în limba Mahler.

Perfecţiunea este un cuvânt vetust în vraja unei scene de concert. Cui îi trebuie această vanitate măruntă a trecătoarei noastre seminţii? Divinitatea vrea de la noi să-I închinăm în fiecare clipă imperfecţiunea noastră. Bucurându-ne!

*

Când am plecat spre casă, m-am trezit o clipă din visare trecând pe lângă limuzina albă. I-am spus în mod direct stăpânului ei vremelnic:

„Ştiu pe cine veţi conduce în seara asta: pe Chrisptoph Eschenbach.”

Şi mi-a răspuns în felul lui, acela care nu mai putea să se împotrivească evidenţei:

„Cred că da…”

Comentarii

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.