Un alt anotimp

Cine spune că un festival se termină atunci când e scris într-un program? Nicidecum! Sărbătorile sunt date pentru o încălzire a sufletului până la o altă sărbătoare. E un timp în care sunetele nu s-au stins încă în spaţiile închise în care au căpătat contur şi formă. Şi, pe urmă, cu toate aceste sunete şi imagini au plecat în minte mii de oameni… ele s-au multiplicat prin vibraţie şi s-au întrupat în zâmbete, în fiori, în foile-program, în ziarele de festival aşezate cuminţi pe măsuţa de cafea pentru a le mai răsfoi odată, în biletele de concert păstrate ca amintire… Nu vi se pare cunoscut?

La mine timpul ăsta se vrea scris. E o impregnare în care am luat uşor distanţă într-o obiectivare care îmi face bine: mă repoziţionează în acele momente pe care mi le-am însemnat fugar într-o agendă personală. Totul e înăuntrul meu şi se cere consemnat.

Am luat de la capăt caietul program cumpărat în acea duminică de început, de după Oedipe. În duminica aceea în care Şostakovici a fost tachinat de ropotul de ploaie. Vă împărtăşesc o bucurie: caietul miroase încă a tipar! L-am avut cu mine în fiecare seară de concert, pentru autografe eventuale şi pentru a-l impregna cu timpul pe care-l cuprinde… 3 săptămâni de frumuseţe şi lumină de drămuit să ne ajungă încă… doi ani.

Ca niciodată, palma mea dreaptă a… crăpat de la aplauze! Cum se poate? – mă veţi întreba. Şi n-am să ştiu să vă răspund. Fiecare are un fel de a aplauda. Eu bat dreapta cu mâna stângă şi, poate de deshidratare, pielea aceea care e mereu cea tăbăcită de muncă şi făcătoare de bătături, la mine, săptămânile astea, a crăpat în vinişoare subţiri şi sângerânde. Am „rezistat” luând cu mine cremă cu antibiotic cu care am uns-o înainte să înceapă concertele. Mă uit, acum când scriu, la palma mea şi a rămas pe alocuri uscată. Nu mai doare, dar e tot zbârcită şi cere cremă. Sau e poate doar un semn de aducere aminte?… nu ştiu…

Ce-ar fi să las eu şuvoiul ăsta doar uşor amorţit să iasă de sub gheţuri? De ce nu ar rămâne viu site-ul ăsta de festival care există oricum? De ce simt că trebuie să tresar din somn dimineaţa pentru că am de scris lucruri rămase nescrise? Şi de ce mi-e dor de cafeaua aburindă de la 4:30 din zori, ora la care mecanismul meu sufletesc se trezeşte şi se pune în mişcare?

Diana Pascal, draga mea Diana, tu, cea care ai făcut posibilă pentru mine trăirea asta profesională de neegalat, îmi dai voie? Mă laşi să nu opresc perfuzia acestui spaţiu virtual conectat printr-o branulă nevăzută de la inima mea spre toţi cei bolnavi de nostalgia care se numeşte: „până data viitoare”? Acum, când încă nu a trecut. Nu cu regularitatea ritmului cardiac, ci cu frecvenţa zvâcnirii de tâmplă. Ca şi cum s-ar fi adunat pe o canapea, unele peste altele, hainele cu care am fost seară de seară la concert şi stau în neorânduială aşteptând. Se cer aerisite, spălate, scuturate, netezite puse la loc. Şi cu fiecare haină aşezată, gândul meu se pune pe hârtie şi mărturiseşte despre o altă secvenţă… şi alta… până când totul se va fi aranjat în şifonierul care miroase frumos a levănţică şi a nerăbdare.

După anotimpul dintre anotimpuri vine mereu… un alt anotimp.

Fie binevenit!

Comentarii

  1. Răspunde

    Minunat! Sper sa continuati.

Scrie ceva frumos

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *