Între 27 mai și 2 iunie, la „Pastila de artă”, artista vizuală Ileana Ploscaru Panait le-a propus telespectatorilor TVR Cultural să-i descopere pe Mihai Sârbulescu, pictor și desenator, pe sculptorul Grigore Patrichi-Smulți, pe Corneliu Vasilescu, pictor și grafician, pe pictorița Georgeta Năpăruș, dar și să afle lucruri inedite despre Sandro Boticelli, unul dintre cei mai importanți artiști ai Renașterii.

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea „Pastilei de artă”

Mihai Sârbulescu, pictor și desenator

• Luni, 27 mai 2024, ora 7:50
• Sâmbătă, 1 iunie 2024, orele 18:55 şi 1:25

Pictorul și desenatorul Mihai Sârbulescu face parte din generația ’80. A fost fascinat de culori și forme încă din copilărie. Pe lângă artă, a participat și la cursurile de ebraică și de interpretare a textelor biblice, la Facultatea de Filologie a Universității din București, ținute de către poetul Ioan Alexandru, iar aceste influențe se văd cu prisosință și în tablourile sale.

Pictează cu consecvență, expune, este și profesor, scrie cărți despre pictură, despre învățământul artistic românesc. Consemnează în scrierile sale - rezultate din dialogurile cu colegii săi, pictori, sculptori, graficieni - mărturisiri prețioase despre perioada uceniciei lor, despre crezul lor creator, despre evenimente ce, altfel, ar rămâne necunoscute, creionând, ca de la artist, la artist, o istorie a plasticii românești contemporane. Participă cu fidelitate, încă de la înființare, la expoziţiile şi taberele Grupului „Prolog”, cea mai longevivă grupare, singulară în plastica românească actuală.

Îi e frică de clasicizare. Nu se înscrie în trenduri la modă. Nu este interesat de experimente facile. Lucrează în cicluri mari de lucrări, cu o varietate de subiecte ce demonstrează multă sensibilitate și nevoia de introspecție, echilibru și armonie. Nu-și ascunde dragostea pentru peisaj, dar la fel de emoționante sunt și seriile de biserici, „Clopote” și „Vase” ritualice.

„Clopotele” sunt pictate aproape monocrom unele în alb, altele în negru colorat cu o pastă groasă, în straturi suprapuse, ca de smalț. Acestei monocromii i se contrapune fastul viu al culorilor al tablourilor pictate în plein-air. Un prieten vechi, îndrăgostit de picturile sale, colecționarul Vasile Petrovici, se întreba: „De ce ar picta un artist același subiect de mai multe ori? Unul dintre răspunsuri ar putea fi: pentru a încerca o altă gamă cromatică în noul tablou. Un alt posibil răspuns ar fi că artistul dorește să facă mai multe studii pe acel subiect. Poate că acesta e motorul care îl îndeamnă să picteze și iar să picteze”.

Sursă imagine: Arhiva TVR

****

Sculptorul Grigore Patrichi-Smulţi (1937-2012)

• Marţi, 28 mai 2024, ora 7:50
• Sâmbătă, 1 iunie 2024, ora 5:50

„Toată viaţa mea am lucrat cu o pasiune dincolo de puterea mea ca om. Testamentul meu este opera pe care o las în urma mea”, mărturisea, cu smerenie, sculptorul Grigore Patrichi-Smulţi. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa sculptorului Constantin Baraschi, în 1966, când şi debuta în activitatea expoziţională, la Bienala de Pictură şi Sculptură a Municipiului Bucureşti. După doar doi ani, în 1968, devenea membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

O străduinţă asiduă marchează devenirea sa ca artist. Maeştrii de la care se revendică sunt clasicii Constantin Brâncuşi şi Dimitrie Paciurea, dar şi colegii de generaţie, precum George Apostu.

„Adept al tăieturii directe, el a evoluat spre forme ce l-au apropiat mai mult de arta primitivă şi arhaică, de cea bizantină, de folclorul românesc. Aşa se explică acea tendinţă spre simplificare din lucrările sale, de eliminare a detaliilor, de căutare a esenţialului, ca şi abordarea cu precădere a pietrei şi lemnului. Nu s-a îndepărtat în general de figurativ, dar uneori plăsmuirile sale au luat şi forme mai abstracte, fără a fi sărăcite însă de conţinutul ideatic. Sculpturile sale reuşesc întotdeauna să comunice un mesaj, să emoţioneze şi să convingă. Aşa se explică acel hieratism al multor personaje, acea senzaţie de greutate pe care o dau unele dintre sculpturi sau, dimpotrivă, acel sentiment de înălţare, de elansare în spaţiu”, aprecia Corneliu Stoica, în „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni”, apărut în 2013, la doar un an de la dispariţia artistului.

Activitatea sa expoziţională este prodigioasă: expoziţii personale şi de grup, participări la taberele şi simpozioanele de creaţie organizate în toată România. Cei care se aventurează astăzi ca turişti la Măgura Buzăului, Arcuş şi Lăzarea, Hobiţa, Scânteia, Oarba de Mureş, Valea Doftanei, Soveja sau Ostrov pot admira lucrările monumentale în piatră sau lemn pe care acest artist al generaţiei ’60 le-a lăsat ca moştenire patrimoniului artistic contemporan.

„Grigore Patrichi-Smulţi a atras atenţia prin seriozitatea profesională, prin originalitatea discursului său plastic, prin stăruinţa cu care a căutat mijloace care să-i individualizeze creaţia şi să-i exprime cât mai sincer crezul artistic”, mai arăta Corneliu Stoica.

„Dintr-un anumit unghi, profunzimea artei lui Grigore Patrichi-Smulţi poate fi interpretată şi ca o experienţă sfântă a iertării, eliberării şi vindecării sufletului. Statuile sale poartă pecetea smereniei, ca o stare spirituală superioară a fiinţării. Frumosul lui Grigore Patrichi-Smulţi nu este definitiv sau, mai ales, irevocabil. Operele lui emană bunătate prin acea frumuseţe care vindecă răul şi îndepărtează urâtul”, nota și dr. Marian Neagu.

Grigore Patrichi-Smulți - „Familie”. Sursă imagine: Muzeul Județean Buzău

****

Sandro Boticelli

• Miercuri, 29 mai 2024, ora 7:50

Sandro Botticelli este unul dintre marii maeşti ai Renaşterii italiene. Botticelii este numele de artist al celui care se numea, de fapt, Alessandro di Mariano Filipepi şi a trăit la Florența, între 1445 și 1510.

Conform filosofiei Renaşterii, artiştii epocii erau profund ataşaţi de studiul figurii umane. Botticelli se remarcă printre contemporanii săi printr-o sensibilitate şi o trăire lăuntrică profunde. Delicateţea desenului, compoziţiile complexe, coloritul rafinat, particularizarea portretelor şi o anumită idealizare a figurii umane sunt calităţile ce îl disting şi îl fixează în istoria artei ca pe un „poet al imaginii”.

Printre tablourile celebre pictate de Botticelli se numără şi „Adoraţia magilor”, care a cunoscut nu mai puţin de cinci variante. Cel mai reuşit poate fi admirat în Galeria Uffizi din Florenţa şi a fost comandat de bancherul Zanobi del Lama, un apropiat al familiei Medici, recunoscuți ca Mecena ai artelor.

De altfel, după 1478, legăturile lui Botticelli cu această ilustră familie devin tot mai apropiate, deschizându-i-se calea spre cercurile intelectuale şi de influenţă ale epocii, chiar dacă, ulterior, după moartea lui Lorenzo di Medici, avea să se distanţeze de aceştia şi să devină un adept al fanaticului călugăr Savonarola.

Subiect la modă în pictura Renașterii timpurii, „Adoraţia magilor” doreşte să ilustreze nașterea miraculoasă a lui Hristos și povestea călătoriei celor trei regi de la răsărit, care au venit să se plece în fața Lui. Tabloul uzează de scenografia Antichităţii, însă, prin reprezentarea unor figuri ilustre, contemporane artistului, tema este adusă în actualitate. Pe lângă Sfânta Familie, în această compoziţie sunt portretizaţi membrii familiei di Medici – Cosimo, Piero şi Giovanni, dar şi personalităţi precum filosoful Pico della Mirandola şi chiar autorul însuşi. Atmosfera încărcată de mister şi strălucire, populată de personaje îmbrăcate fastuos, de gesturi atent studiate dau tabloului un aer teatral.

Această pictură i-a crescut mult cota lui Botticelli, întrucât, după încheierea ei, a fost chemat, alături de alţi artişti consacraţi ai vremii, precum Perugino, Ghirlandaio, Cosimo Rosselli și Signorelli, să picteze câteva scene din celebra Capelă Sixtină. Marginalizată oarecum prin apariţia unor artişti precum Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, creaţia lui Botticelli este redescoperită în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, când pe firmamentul artei europene se impunea curentul manierist. Opera sa a fost o adevărată sursă de inspiraţie şi de admiraţie şi pentru artiştii secolului al XIX-lea. Frumuseţea hieratică, idealizată, melancolică, povestea din spatele detaliilor se vor dovedi tot atâtea surse esenţiale ale curentului romantic din arta europeană.

„Adorația magilor” - Sandro Botticelli. Sursă imagine: The National Gallery

****

Pictorul și graficianul Corneliu Vasilescu (1934-2023)

• Joi, 30 mai 2024, ora 7:50
• Duminică, 2 iunie 2024, ora 18:55

Reprezentant al generaţiei ’60 şi al expresionismului abstract, Corneliu Vasilescu a fost distins în 2003 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, iar în 2011 a primit premiul UAP pentru întreaga activitate.

Debuta în 1960, iar în 1966 a deschis prima expoziţie personală de grafică şi sculptură. Caz rar în istoria Uniunii Artiştilor Plastici, Corneliu Vasilescu a devenit membru al breslei în 1968, chiar în anul în care era acceptat ca student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Pictura sa se eliberează printr-o gestualitate instinctivă şi lipsită de formalism.

„Valorific aportul picturii abstracte prin elaborarea semnului de narativitate și mimetism, renunțând deliberat la abilitățile figurative care pot contribui la o personalizare a stilului, dar raportându-l, ca un fapt secund, la realitatea exterioară”, mărturisea artistul.

Ceea ce poate părea sălbatic şi fără sens unora are o muzicalitate intrinsecă, o profunzime la care artistul ajunge atât prin simţuri, cât şi prin raţiune. Nimic nu este întâmplător. Nici un accent, nicio tuşă, nicio culoare. Toate se rânduiesc conform unei trame compoziţionale ţinute în frâu de imaginaţia febrilă a pictorului: „Consider semnul abstract cel mai autoritar, cel mai definitor al stilului ce mă reprezintă”.

Corneliu Vasilescu îşi rânduia atent schiţele, îşi aranja pensulele, culorile, paleta, într-o rutină ce constituie preludiul liniştit unei izbucniri de energie pe care o ordona în funcţie de starea de moment condiţionată de acompaniamentul muzicii. Lucrările sale derivă unele din altele, ca o nesfârşită poveste, fără început şi fără final.

„Demersul este neîndoielnic liric, dar el nu face parte din acea zonă a lirismului reticent și delicat ce se închide asupră-și, ci exprimă mai curând unul dintre acele suflete romantice pentru care nimic nu e mai accesibil decât infinitul (...) Departe de a exprima sciziunea tragică cu lumea sau cu sine, departe de orice fel de tragism, pictura lui Corneliu Vasilescu e plină de o vitalitate pozitivă”, aprecia, într-o recenzie dedicată artistului, criticul şi istoricul de artă Alexandra Titu.

Sursă imagine: Uniunea Artiștilor Plastici din România

****

Pictorița Georgeta Năpăruș (1930-1997)

• Vineri, 31 mai 2024, ora 7:50
• Duminică, 2 iunie 2024, ora 1:25

Georgeta Năpăruş a fost premiată în mai multe rânduri de Uniunea Artiştilor Plastici, cât şi de alte importante simpozioane de arte plastice.  Deși dispărută dintre noi în 1997, încă ne mai aducem aminte de expoziţia ei retrospectivă, organizată de Muzeul Literaturii Române în anul 2000.

Privind lucrările Georgetei Năpăruş, orice vizitator este, fără îndoială, impresionat de bogatele filiaţii ce se pot descifra în opera acestei artiste. Cele bizantine - prin strălucirea fastuoasă a suprafeţei pictate, cele renascentiste - prin bogăţia detaliilor narative şi complexitatea compoziţiilor şi cele contemporane - prin topirea tuturor acestor influenţe culturale într-o formulă extrem de personală şi inovatoare.

Arta ei se află la confluenţa dintre realitate şi vis, dintre mit şi fantasticul propriei imaginaţii, relevând o lume a metaforică şi ludică.

Criticul şi istoricul de artă Radu Bogdan, cel care a scris una dintre cele mai cuprinzătoare monografii dedicate pictoriţei, consemna: „Georgeta Năpăruș a pus în slujba picturii sale o inteligență ironic - iscoditoare, dublată de sensibilitate, umor, poezie și luciditate și, nu în ultimă instanță, de o adâncă probitate şi talent… Ea este un duh al locului şi se confundă în permanență cu el. O face într-un mod atât de convingător - ciudat, cu o stranietate atât de realistă, și cu o fantezie atât de zglobie și de bogată, încât îi transcende locului hotarele, metamorfozându-l și universalizându-l. Ceea ce explică succesul ei crescând, nu numai la noi, ci și aiurea”.

Lucrările Getei Năpăruş, de un colorit strălucitor, paradoxal, chiar şi în desenele în cărbune şi tuş alb-negru, ies în evidenţă printr-o uluitoare diversitate: de la tenta de acuarelă diafană şi transparentă, la depunerile grele de materie cu străluciri explozive, ale culorii ce se detaşează volumetric de pe suprafaţa bidimensională a pânzei, de la tehnicile mixte – savant îmbinate, colaje, şabloane, laviu, tuş, cărbune - la ţeserea tapiseriilor aflate la graniţa dintre medieval şi contemporan.

Totul, într-un limbaj plastic ce denotă nu doar un program artistic riguros construit, ci şi o „expresie a unei stări de conștiință care exaltă ideea de frumusețe şi de bucurie a vieții, de o profundă semnificație morală şi de o înaltă spiritualitate”.

Sursă imagine: Arhiva TVR