Între 29 ianuarie și 2 februarie, TVR Cultural le-a adus telespectatorilor, la „Pastila de artă”, povești despre tablourile „Fata pădurarului” și „Nud cu draperie roșie” (Nicolae Tonitza), „În fața oglinzii” și „Fata lucrând fileu” (Francisc Șirato) și despre sculptura „Centaureasa”, a lui Ion Jalea.

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, producătoarea emisiunii „Pastila de artă”

„Fata pădurarului”, 1924 - 1926, ulei pe pânză, de Nicolae Tonitza (1886 - 1940)

• Luni, 29 ianuarie, orele 11:55 şi 17:55
• Operă prezentată de Ileana Ploscaru Panait, artistă vizuală și realizatoare TV

Nicolae Tonitza este cunoscut în literatura de specialitate drept „pictorul copiilor”, datorită firii sale duioase, cu dragoste pentru oameni și, mai ales, cu acea înțelegere mirabilă a sufletului de copil.

Tabloul intitulat „Fetița pădurarului” a fost pictat în 1924 – 1926, în plină epocă de maturitate artistului. În portretele de copii, artistul continuă tradiția lui Grigorescu și Luchian. Îi unea dragostea de oameni, același lirism, aceeași pornire spre duioșie. Spre deosebire de ei, însă, Tonitza aduce un plus de melancolie, uneori de tristețe.

În redarea psihologiei copiilor pictați de Tonitza, ochii au o însemnătate deosebită. Aici, el a ajuns la procedee și soluții inovatoare, prielnice redării expresivității la care nădăjduia. Ochii fetiței pădurarului sunt vii și sugestivi pentru stările sufletești pe care artistul dorea să le oglindească și sunt diferiți de ceilalți ochi de copii pictați până în 1925 – 1926.

Ciclurile de portrete având ca subiect copiii au avut un mare succes la public, creând un arhetip al copilăriei. În aceste chipuri, Nicolae Tonitza aduce un colorit mai viu și mai sclipitor, investind culoarea cu o puternică funcție afectivă, atât pentru portret, cât și pentru fundalul decorativ și mediul ambiant. Prin aceste procedee, Tonitza redă, cu căldură și lirism, gingășia și puritatea firească a vârstei, simplitatea traiului ființelor pictate de el, fără a cădea în dulcegărie ieftină sau manieră seacă.

Oscar Walter Cisek nota despre tablourile înfățișând copii ale lui Tonitza: „Am presupus întotdeauna că artistul trebuie să fie un mare iubitor de copii, căci lumina rafinată, care se răsfrânge din culorile sale, devine seninătate, îndeosebi atunci când vibrează într-un portret de copil”.

***

„Nud cu draperie roșie”, 1927 – 1928, ulei pe carton, de Nicolae Tonitza (1886 - 1940)

• Marţi, 30 ianuarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Cosmin Ungureanu, istoric de artă și muzeograf MNAR

Nicolae Tonitza studiază la Școală Națională de Belle-Arte din Iaşi cu Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare În 1908, pleacă la München, unde este admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase în clasa profesorului Hugo von Haberman. Călătoreşte în Italia și Franța, unde și rămâne doi ani (1909 - 1911). Aici, frecventează atelierul lui Pierre Laprade şi muzeele pariziene, făcând studii după pictori celebri. Este o perioadă foarte importantă pentru formația să ulterioară, pentru că simțul înnăscut pentru culoare este rafinat de influențele impresioniste, postimpresioniste și ale stilului decorativist, specific art-nouveau-ului.

Recunoaștem și în opera de maturitate aceste „lecții” repede însușite,prin care vitalitatea, senzualitatea, strălucirea cromatică, perfecta simbioză dintre formă și conținut devin reperele unei opere pe cât de complexe, pe atât de umanizate. Nicolae Tonitza s-a bucurat de succes încă din timpul vieții, lucrările sale stârnind interesul colecționarilor. Colorist desăvârșit, de un mare rafinament, artistul s-a apropiat cu mare dragoste de lumea fragedă a copilăriei și adolescenței, dar și de viața aspră, injustă a celor nevoiași, astfel încât opera sa denotă o înțelegere exemplară a universului uman.

„Nud cu draperie roșie”, un ulei pe carton, pictat în 1927 – 1928, este o lucrare din perioada cea mai bine cotată a artistului. Torsul de adolescent, prezentat cu spatele, profilat pe fondul de un accentuat decorativism al scoarței țărănești, este una dintre imaginile efigie ale picturii lui Tonitza. Culorile calde, potențate de roșul puternic și accentele de verde, galben și negru, într-o compoziție pe verticală, construiesc o imagine de tip clasic, în care primează cultul pentru frumos.

„Arta coloristului de seamă nu stă în marea varietate de culori pe care le așterne pe pânză, ci în muzicalitatea cromatică ce știe s-o stabilească pe panoul lui cu ajutorul unui minimum de substanțe colorate”, spunea artistul, într-unul dintre jurnalele sale. Nicolae Tonitza se stinge în mod tragic la București, în 1940, de scleroză cerebrală.

***

„În faţa oglinzii”, 1934 – 1935, ulei pe carton, de Francisc Şirato (1877 - 1953)

• Miercuri, 31 ianuarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Ileana Ploscaru Panait, artistă vizuală şi realizatoare TV

Francisc Șirato s-a afirmat ca unul dintre maeștrii artei românești interbelice. Urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase din București. Nu studiază în străinătate ca alți colegi de breaslă. Preferă să fie un autodidact, admirându-i pe marii maeștri prin intermediul albumelor de artă și ca practician în atelierele tipografice.

Debutează în 1908, la expoziția Tinerimii Artistice. Experimentează diferite genuri ale picturii de șevalet – scena de grup, peisajul, natura moartă, încercând definirea unei viziuni personale originale. În 1921, la vernisajul primei expoziții personale, Nicolae Tonitza spunea despre prietenul său: „Șirato vibrează adânc în față realității, fiindcă ochiul său subtil nu se oprește numai la aparențele fizice ale oamenilor și ale lucrurilor, ci trece dincolo de ele, pătrunzând în profunzimile lor spirituale și relevându-ne, astfel, sensul lor tulburător și etern”. Nimic mai adevărat, dacă privim acest tablou intimist expus în Galeria Națională.

„În fața oglinzii” este, aparent, o scenă cotidiană. Pictura este încărcată de un sentiment de relaxare și meditație. Pictorul redă, cu sinceritate, rațiune, simțire și inspirație, un univers atât de apropiat. Nemișcarea tinerei face loc, treptat, unui adânc sentiment al timpului, al tranzitoriului, al melancoliei. Tabloul este construit pe dualitatea dintre realitate și reflectare. Așa cum spunea Șirato: „Arta mea este realitatea, așa cum va fi fiind trecută prin visul meu”.

***

„Centaureasa”,  1956 – 1958, bronz, de Ion Jalea (1887 - 1983)

• Joi, 1 februarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Cosmin Ungureanu, istoric de artă și muzeograf MNAR

Ion Jalea este unul dintre sculptorii clasici ai artei moderne românești. Se formează la Academia de Arte Frumoase din București, sub îndrumarea profesorilor Frederik Storck și Dimitrie Paciurea. Își continuă studiile la Academia Julian din Paris.

Mitologia antică a fost pentru sculptorul Ion Jalea o sursă prețioasă de inspirație. Nu numai miturile antice, ci și sculptura clasică, îndeosebi cea elenistică, a stat la baza multor opere create de el, în existența sa de peste 90 de ani. „Centaureasa” poate fi perceput ca un citat din mitologia greacă. Pornind de la această poveste a legendarului popor al Tesaliei, cu bust de om și trup de cal, care întruchipează simbioza dintre forță umană și cea animală, sculptorul a imaginat o poveste stranie. Legenda spune că centaurii au fost invitați la nunta regelui lapitilor. Aici, au încercat s-o seducă pe tânăra și frumoasă soție a lui Piritou și să pună stăpânire pe regatul ce nu li se cuvenea. Centaurii au fost înfrânți de lapiti, dar îndrăzneala lor nu a fost uitată.

Sculptura, realizată în bronz, între 1956 și 1958, face apel la acestă legendă, dar și la legile clasicismului. Echilibrul, compoziția monolitică, construită în forma unui triunghi ascendent, întregul dinamizat de diagonala brațelor ce creează mișcarea volumelor, modelajul fracționat certifică influența sculpturii lui Antoine Bourdelle, în atelierul căruia s-a format în anii de studii de la Paris.

„Centaureasa” are un caracter alegoric și fantastic, dar se bazează, în aceeași măsură, pe o observație realistă, fără a deveni ilustrativă. Îmbină caracterul static cu cel dinamic în acea măsură, în care rezultă o imagine idealizantă și evocatoare.

Ion Jalea obține Marele premiu al expozițiilor internaționale de la Paris (1937) și de la Barcelona, Premiul național pentru sculptură (1941) și Premiul de stat (1957). În 1957, este distins cu titlul de „artist al poporului” și devine membru al Academiei Române. Din 1956, este desemnat ca președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, iar din 1968 devine președinte de onoare al U.A.P. Se stinge din viață în 1983, la vârstă de 96 de ani.

***

„Fata lucrând fileu”, 1928 – 1929, ulei pe carton, de Francisc Şirato (1877 - 1953)

• Vineri, 2 februarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Cosmin Ungureanu,  istoric de artă și muzeograf MNAR

Francisc Șirato a fost o personalitate artistică ieșită din comun. Pictor, desenator, gravor, el a desfășurat și o intensă activitate publicistică (cronicile plastice apăreau regulat în revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu şi în „Cugetul românesc”) și de teoretician al artei (în 1938, îi este editată o monografie consacrată lui Nicolae Grigorescu).

Desenele sale acide, cu o vădită tentă socială, au apărut în paginile revistei „Furnica”. Creația pictorului a trecut prin mai multe faze: de la compozițiile în care urmărea redarea mișcării prin intensitatea cromatică și alăturările contrastante de culori, la divizionismul neoimpresionist al tusei.

Francisc Șirato a fost mereu preocupat de înnoirea mijloacelor de limbaj pictural, în mod special de construirea imaginii prin lumină, pentru a reda cât mai exact conținutul ideatic al fiecărui tablou.

„Fata lucrând fileu’’, pictată în 1928 - 1929, confirmă soluțiile plastice și stilistice la care ajunsese odată cu compoziția „Întoarcerea de la târg", o lucrare azi dispărută, prezentată la „Salonul Oficial” din 1926. Tabloul, încărcat de lirism, într-o gamă caldă, construită pe cele trei culori principale, roșu, albastru, galben, transcrie impresiile afective trăite în fața modelului. Personajul se construiește din lumină și definește un univers familiar, printr-un gest cotidian. În pictura sa, poezia imaginii, satisfacția descoperirii luminii și culorii, felul în care redă vitalitatea motivului se completează cu o cultură plastică pe care puțini dintre artiștii contemporani lui puteau s-o stăpânească.

„Francisc Șirato e artistul care, cu pensula și culoarea, gândește. Și gândul lui continuă departe în tabloul zugrăvit, dincolo de el, și nu se mai isprăvește. El va umbla mereu când al altora se va fi sfârșit încă de mult”, scria admirativ despre pictor poetul Tudor Arghezi.

Foto: „Fata pădurarului” - Nicolae Tonitza, sursa: Wikipedia