Între 26 februarie și 1 martie, la „Pastila de artă”,  TVR Cultural le-a propus telespectatorilor să afle poveștile tablourile „Cosași odihnindu-se”, „Peisaj” (Camil Ressu), „Jucătorul de șah” (Corneliu Baba) și „La coasă” și „Panou decorativ” (Nicu Enea) , precum și sculptura  „Omul nopții” (Vida Gheza).

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, producătoarea „Pastilei de artă”

„Cosași odihnindu-se”, 1925, ulei pe pânză - de Camil Ressu (1880 - 1962)

• Luni, 26 februarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Cosmin Ungureanu,  istoric de artă și muzeograf MNAR

La Paris, unde ajunge în 1902, se înscrie la Academia Julian. În atelierul lui Jean Paul Laurens deprinde gustul pentru marile compoziții cu caracter istoric sau pentru scenele inspirate din viața satului. În acest fel, aprofundează studiul asupra problemelor compoziționale și asupra construcției riguroase a formelor, a anatomiei corpului uman și a portretisticii. Nu este deloc întâmplător că, la întoarcerea în țară, după 1908, avea să atace astfel de subiecte inspirate de peisajele și viața comunităților sătești din Vlaici-Olt.

„Cosași odihnindu-se” este una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, un tablou de mari dimensiuni, pictat în 1925, în care este vizibilă înclinația sa pentru o pictură parțial inspirată de realitate, iar, pe de altă parte, cu o puternică amprentă personală în tratarea unui astfel de subiect îndelung exersat în atelier, după principii artistice de la care Ressu nu se abătea.

Interesul pentru problematica țărănească era natural pentru un artist deschis la frământările sociale, pe care deseori le ilustra în presa vremii. Și în acest tablou, Camil Ressu este interesat de înțelegerea vieții și destinul oamenilor de la țară. Compoziția armonioasă, amplă, echilibrată se bazează pe numeroase crochiuri și studii de expresie, realizate de artist în anul 1923, în Ilovăț - Mehedinți. Precise, dar de o impresionantă expresivitate a trăsăturilor, portretele de țărani reprezintă arhetipul truditorilor câmpului. Fețele aspre, arse de soare, mâinile muncite, atitudinea liniștită și, parcă resemnată, conferă monumentalitate omului simplu care își înfruntă soarta cu stoicism și credință.

Grupul compact de personaje, flancat de tânăra soție care aduce prânzul bărbaților familiei, este decupat pe fundalul unui peisaj deschis. Regia cromatică, de lumină și umbră, de contrast sau game nuanțate, grafismul clar ce străbate de sub culoare dovedesc temeinicia logicii compoziționale și picturale a lui Camil Ressu.

Înscriindu-se într-o preocupare a pictorilor români pentru acesta tematică, tabloul lui Ressu se distinge de cele ale confratilor. Iată cum aprecia Victor Eftimiu tabloul artistului: „Țăranii lui Ressu par tăiați cu barda în lemn de nuc: pomeți și frunți osoase, mâini puternice, parcă turnate în mineral. Mult sentiment, dar nici un sentimentalism, nici o sensiblerie, nici o idealizare, nici o poetizare a făpturii sau a peisajului. Om sau colț de natură trăiesc prin propria lor poezie, prin viața robustă pe care le-o dăruiește artistul, prin autenticitatea lor sintetizată, ridicată la potenţe maxime”.

***

„Peisaj”, 1916, ulei pe pânză - de Camil Ressu

• Marţi, 27 februarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Ileana Ploscaru Panait - artistă vizuală și realizatoare TV

Camil Ressu se trage dintr-o familie de macedo-români (aromâni) din regiunea Epirului, care s-a stabilit în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Studiază la București, Iași, München și Paris. În 1910, participă, pentru prima dată, la expoziția „Tinerimii Artistice”, cu peisaje și compoziții pe teme rustice. În 1914, deschide prima expoziție personală la Bucureşti. Vara se retrage la țară, unde avea mai multă tihnă, și pictează țărani la muncile câmpului și imagini câmpenești.

Acestei perioade îi aparține și „Peisajul” pe care îl puteți admira la Galeria Națională. Camil Ressu era adeptul studiului perseverent și meticulos după model, indiferent dacă acesta se referea la corpul uman, la un peisaj sau la natură statică. Pentru un artist ca el, tradiția a jucat un rol important.

Pentru Ressu, lumea satului se fixează ca un axis mundi, ca o valoare certă, de nedislocat, pe care se clădește întreg universul. Numai aici omul se află în strânsă legătură cu matricea care i-a dat naștere. Din această perspectivă, evocarea lumii satului este definitorie în creația lui Camil Ressu, dincolo de conotațiile proletcultiste de după anii ‘50.

Privind retrospectiv, Camil Ressu a fost un om extrem de implicat în tot ce făcea. Până în 1941, a fost profesor și rector al Academiei de Arte Frumoase din București. El a fost primul președinte al Sindicatului Artiștilor Plastici din România, în 1921. Din 1950, a fost președinte de onoare al Uniunii Artiștilor Plastici, reluându-și și activitatea de profesor, la Institutul „Nicolae Grigorescu”. În 1955, i se acordă titlul de „artist al poporului”, iar un an mai târziu devine membru al Academiei Române.

***

„Jucătorul de șah”, 1948, ulei pe pânză - Corneliu Baba (1906 - 1997)

• Miercuri, 28 februarie, orele 11:55 şi 21:50
• Operă prezentată de Cosmn Ungureanu, istoric de artă și muzeograf MNAR

Corneliu Baba a fost unul dintre cei mai celebri, prolifici și longevivi pictori români. S-a stins din viață în 1997. A rămas în memoria contemporanilor ca o figura patriarhală a artei românești, un destin deloc ocolit de restricțiile impuse de regimul comunist, dar care nu și-a pierdut savoarea ironică, demnitatea și respectul de sine.

Deși urmează Facultatea de Litere și Filosofie (1926 - 1930), începe sistematic studiile de pictură, mai întâi la Academia de Arte Frumoase din București și, apoi, la cea de la Iași (1934 - 1938). Aici, îl are ca maestru pe Nicolae Tonitza, de care îl va lega o statornică prietenie. Parcursul său artistic este marcat de o apreciere unanimă. Participă la cele mai prestigioase expoziții interne și internaționale. Este onorat cu premii și distincții importante: maestru emerit al artei (1958), membru de onoare al Academiei de Artă a U.R.S.S. (1968), artist al poporului din România (1962), membru corespondent al Academiei Române (1963), membru corespondent al Academiei de Artă din Berlin (1964); membru al Academiei Tommaso Campanella din Roma (1970) și lista nu este completă.

„Jucătorul de șah”, pictat în 1948, face apel la valorile durabile ale marii tradiții a picturii clasice. Premisa realității este împrospătată de noi mijloace de expresie. Baba era un admirator al renascentismului și post-renascentismului italian. Rigoarea cu care construia compoziția nu scapă din vedere lecția artiștilor secolului de aur al picturii. Figurativul este strict dominat de o ordine logică, geometrizată, bazată pe centri de interes și linii de forță, care conduc interesul privitorului în punctele forțe ale tabloului. Tensiunile și echilibrul întregului, construit arhitectural și prin culoare, decodifică într-un chip subtil tensiunea și mișcarea. Ceea ce impresionează la acest tablou este pasta bogată, jocul de lumini și umbre savant dispuse, portretul personajului central și prezența sa de o stranie și neliniștitoare melancolie.

***

„Omul nopții”, 1970, lemn - de  Vida Gheza (1913 - 1980)

• Joi, 29 februarie, ora 11:55
• Operă prezentată de Gheorghe Vida – istoric şi cercetător de artă

Vida Gheza este considerat cel mai important sculptor modern din Maramureș. S-a născut în 1913, într-o familie de mineri. Locul în care s-a născut și originea sa îi vor canaliza întreaga carieră. Expune pentru prima datăalăturide artiștii din Societatea Pictorilor Băimareni în 1937. Pictorul Alexandru Ziffer i-a fost mentor și maestru.

Duce o existența aventuroasă. Este un spirit revoluționar, pasionat, îndemnat și de sorgintea sa modestă, dar și de inechitățile sociale evidente, care le afectau viețile muncitorilor forestieri și mineri din Maramureș. Atitudinea sa politică de stânga, convingerile și avântul justițiar aveau să-l facă să participe ca voluntar în regimentul românesc de artilerie condus de Valter Roman, în războiul civil din Spania anilor 1936 – 1939. Încurajat de prietenul său, sculptorul Bèny Ferenczy ,se înscrie la Academia de Belle Arte din Budapesta, pe care o va absolvi în ultimul an de război, în 1944. Evenimentele pe care le-a trăit în timpul războiului, precum și înrolarea sa ca voluntar în Armata Română s-au concretizat, mai târziu, într-o serie de sculpturi dedicate soldatului român și luptei de eliberare antifasciste.

Din 1945, începe să participe la diverse expoziții din țară și din străinătate, printre care rămâne notabilă prezența sa de la Bienala de la Veneția, edițiile 1958 și 1976. Unul dintre cele mai importante ansambluri monumentale create de Vida Gheza rămâne „Monumentul ostasului român” de la Carei. Primește distincții importante: Premiul de Stat în 1953, artist al poporului în 1964 (la dezvelirea sculpturii de la Carei), Ordinul „Meritul cultural clasa I” în 1968, când este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici, și Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, în 1971. În anul 1974, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Se stinge din viață în 1980, la Baia Mare.

„Omul nopții”, sculptat în anii ’70 dintr-un trunchi masiv de lemn, face parte dintr-o sferă a creației sale care are ca referință elementele folclorice, arhaice ale spațiului maramureșan. Mitologia populară scoate la iveală în sculptura lui Vida Gheza ființe fantastice, adevărate simboluri ale unor credințe ancestrale, în care omul este plasat în centrul universului. Este o viziune ce vine atât din filonul folcloric, îmbibat de legende nescrise, cât și din observația crâmpeielor din viața cotidiană, care se referă la obieciuri, tradiții și meșteșuguri tradiționale.

Lemnul a fost materialelul preferat al sculptorului. Născut în ținutul pădurilor, el avea acea capacitate extraordinară de a înțelege esența fiecărui copac, muzicalitatea lui în timpul cioplirii, densitatea fibrei și culoarea. Personajul principal este un țăran vânjos. Ca simbol al nopții, sculptorul l-a imaginat cu chip de bufniță, o imagine a înțelepciunii, statorniciei și trecerii timpului.

***

„La coasă” - 1938, ulei pe pânză şi „Panou decorativ” - 1939, ulei pe pânză - de Nicu Enea (1897 - 1960)

• Vineri, 1 martie, orele 11:55, 17:50 şi 1:50
• Operă prezentată de Ileana Ploscaru Panait, artistă vizuală și realizatoare TV

Nicu Enea este considerat, în general, un pictor al vieții rustice, un artist reprezentativ al specificului românesc și al școlii ieșene de pictură postimpresionistă. Emul al unor maeștri ai picturii noastre interbelice, Nicu Enea și-a însușit de la fiecare ceea ce i se potrivea cel mai bine, într-o sinteză care i-a conturat propria personalitate artistică.

Creația sa, foarte apreciată în deceniile 3 și 4 ale secolului XX, poartă amprenta nostalgiei artistului după locurile și chipurile oamenilor de pe plaiurile moldovene, pe care le-a zugrăvit cu autentică emoție artistică. Această convingere și-a găsit expresia în cele două pânze - „La coasă” (1938) și „Panou decorativ” (1939) - pictate, așa cum aprecia criticul de artă Henri Blazian, într-un „colorit luminos și cald, ce se substituie acum tonalităților întunecate. Pasta e mult mai curată și materia, tratată cu mai multă înțelegere”.

Cele două picturi aparțin celei mai bune perioade din creația sa, 1925-1947, când a fost răsplătit cu numeroase premii, atât în țară, cât și în străinătate. În 1934, a reprezentat România la Expoziția Internațională de Pictură de la Paris, de unde s-a întors cu medalia de argint, iar, în anii '40, a fost propus pentru a picta un ciclu alegoric pentru una din sălile Palatului Regal.

În 1942, când restaura fresca de la Catedrala din Chișinău, Nicu Enea nota: „E o lucrare de mare răspundere. Numele meu, făcut cu atâta muncă și sacrificii, lupt să nu fie pătat”. Bunele sale relații cu familia regală au dus, însă, după căderea monarhiei, la catalogarea ca „pictor al Curții Regale”, ceea ce i-a creat multe neajunsuri lui Nicu Enea, însemnând practic începutul declinului său artistic.

După o viață artistică în care s-a bucurat de apreciere, a sfârșit prin a realiza pancarde, gazete de perete și portretele clasicilor marxiști, inclusiv al lui Stalin. S-a stins în 1960, într-un nemeritat anonimat. Soția sa, Elvira, a donat casa – atelier, împreună cu o importantă colecție de lucrări, Muzeului de Artă din Bacău.

Posteritatea aproape că l-a uitat dar, în ultima vreme, cota sa de piață a urcat și picturile sale se vând nesperat de bine, iar lucrările din muzeele din România dau măsura întreagă a autenticei sale valori.

FOTO: „Cosași odihnindu-se” - Camil Ressu