TVR Cultural i-a invitat pe telespectatori să revadă, la „Biografii necesare”, în 11 august, de la ora 22.10, dialogul dintre artista vizuală Ileana Ploscaru Panait și sculptorul Laurențiu Mogoșanu.

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea emisiunii „Biografii necesare”

Într-un periplu documentar prin galeriile bucureştene, am ajuns într-o după amiază la Galeria Romană, găzduită într-una dintre cele mai frumoase vile interbelice din Bucureşti. Aflaţi încă sub imperiul luminatelor sărbători ale Paştelui, aveam să descopăr aici o expoziţie a unui coleg de generaţie a cărui creaţie mă fascinase dintotdeauna.

Am intrat cu discreţie, să nu cumva să tulburăm pacea galeriei - lucrările sale în lemn şi desenele de atelier erau învăluite, deloc întâmplător, de o rânduială liniştitoare ca într-o biserică. Plimbându-se cu pas măsurat, dintr-o sală în alta, Laurenţiu Mogoşanu ne aştepta răbdător şi meditativ.

Ca mulţi alţi colegi din generaţia lui, Laurenţiu Mogoşanu este astăzi un artist aflat la apogeul carierei. A crezut în menirea sa şi nu a renunțat până nu a avut succes la examenul de admitere la facultate. Încă de atunci, drumul său către sculptura pe care o practică acum se conturase cumva instinctiv, iar participările susţinute la taberele de documentare şi de creaţie i-au definitivat această direcţie. Fire profund religioasă, Laurenţiu Mogoşanu este astăzi recunoscut ca unul dintre cei mai semnificativi artişti români contemporani.

Ileana Ploscaru Panait: Ai debutat în 1992, chiar în anul absolvirii. Sunt, iată, mai bine de 30 de ani de carieră. Peste 15 expoziții personale. Nu le mai enumăr pe cele de grup. Sunt multe şi importante. Ai primit nu mai puţin de patru premii ale Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul Naţional Brâncuşi, în 2018, Bursa Ludwig Forum la Aachen, în Germania, apoi Meritul Cultural în grad de Cavaler. Ce înseamnă ele? Nu te fac să devii orgolios?

Laurenţiu Mogoşanu: Eu nu privesc lucrurile aşa. Consider că un artist, tocmai pentru că şi-a ales această profesie, trebuie să fie dedicat total muncii sale. Să lucreze continuu, să participe la expoziţii, să răspundă invitaţiilor ce i se fac. Numai aşa este prezent şi vizibil, dar nu consider că ăsta este un scop în sine. Pentru mine nu a fost niciodată o ţintă să fiu recompensat. Dar am făcut tot ce a depins de mine, m-am pregătit tot timpul pentru asta, să răspund oricărei provocări. Am mape de prezentare, am expus permanent şi recompensele au venit de la sine. Şi, trebuie să recunosc, aş fi ipocrit dacă nu aş accepta asta, m-am bucurat şi am profitat de fiecare ocazie ce mi s-a oferit pentru a progresa.

Ileana Ploscaru Panait: Cum ai ajuns la Aachen?

Laurenţiu Mogoşanu: A fost un moment în care în care colecţionarul Ludwig a venit în România,  interesat fiind de artiştii români pe care nu-i cunoştea. Voia să facă şi un muzeu aici, dar nu s-a putut, nu a găsit un spaţiu adecvat, dar a vizitat ateliere, expoziţii şi aşa m-a selectat. M-a invitat. M-am dus acolo, am lucrat, am făcut o expoziţie la final, mi-a selectat o lucrare pentru colecţia lui.

Ileana Ploscaru Panait: Erai un artist venit din est. Şi nu de oriunde - din România, cvasinecunoscută cultural. Ai avut vreun complex?

Laurenţiu Mogoşanu: Nici vorbă. Eu eram foarte sigur pe ce lucram. Singura nelămurire a lor era de ce sculptez în lemn. Părea prea tradiţional. Ei foloseau alte medii.

Ileana Ploscaru Panait: Cum era privită arta ta, tematica aceasta creştină?

Laurenţiu Mogoşanu: Eram deosebit de ceilalţi. Ceea ce mi se pare că este chiar bine. Da, au sesizat această dimensiune spirituală, dar nu şi-o explicau, nu percepeau semnificaţiile ei profunde. Era o percepţie destul de superficială. Iar când m-am întors, Sorin Dumitrescu, care se ocupa pe vremea aceea de Galeria „Catacomba”, surprins de ceea ce făceam, m-a invitat să deschid o expoziţie personală. O onoare la care nu puteam spune nu.

Sculptura sa nu provine dintr-un exerciţiu estetic, formal sau dintr-o acumulare de substraturi culturale, ci dintr-o trăire cu totul aparte, ale cărei semnificaţii nu au neapărat o legătură unilaterală cu expresia artistică, ci cu o educaţie şi o cultură cu adânci rădăcini şi motivaţii creştine. Este o direcţie pe care mulţi artişti ai anilor ’80 se sfiau să şi-o asume făţiş, dar care, după momentul astral al descătuşării din 1989, au expus-o cu entuziasm în serii de expoziţii şi în galerii ce au făcut istorie, cu o vigurozitate ce recupera deceniile de tăcere impusă.

Ceea ce impresionează la sculptorul Laurenţiu Mogoşanu este acel echilibru bine temperat, o filosofie de viaţă, în care a integrat atât existenţa de zi cu zi, cât şi creaţia sa, fără compromisuri care să-i deturneze nici convingerile personale, nici semnificaţia elevată a sculpturii sale.

El este un artist care îl descoperă pe Dumnezeu în tăcere, cu smerenie înţeleaptă şi cu puterea de a-i urma nesmintit calea, dar este o tăcere populată de întrebări, un dialog intermediat de protecţia îngerilor şi a Sfinţilor Părinţi, de o putere vindecătoare şi călăuzitoare subtilă, care se face văzută doar celor care cred cu adevărat, iar interogaţiile artistului nu sunt nici puţine şi nici lipsite de rost.

Ileana Ploscaru Panait: Ţi-a fost dificil să te descoperi?

Laurenţiu Mogoşanu: Starea de spirit, nu. Apoi m-am documentat foarte bine despre vieţile Sfinţilor Părinţi, despre biserică. Am citit foarte mult, am călătorit, dar trebuie să recunosc faptul că a fost foarte greu să transpun în sculptură acest univers spiritual. Mi-au deschis calea „Relicvariile”, sculptura din sculptură, luminată din interior ca o lumină cuprinsă în adâncuri, fragmente ce prind viaţă, se încărnează, rămân vii, practic, o transfigurare, iar pentru portretele sfinţilor m-am inspirat din Erminie. Am făcut multe încercări ca să ajung la ceea ce fac astăzi.

Ileana Ploscaru Panait: Şi ai reuşit de fiecare dată?

Laurenţiu Mogoşanu: Până nu a venit Îngerul să fâlfâie despupra mea, nu. Sunt mulţumit cu ceea ce am realizat.

Ileana Ploscaru Panait: Ce sunt îngerii pentru tine?

Laurenţiu Mogoşanu: Sunt o prezenţă. Nu-i văd fizic, dar îi simt. Au fost momente dificile în viaţa mea şi m-am trezit salvat. Eu Îl mărturisesc pe Hristos şi asta se vede în arta mea, iar una dintre căi este rugăciunea.

Laurenţiu Mogoşanu ştie cum să creeze legătura, la nivel vizual, a planului ideatic, cu cel material și o transpune în sculptură, în materiale grele, precum piatra şi bronzul, dar, mai ales, în trunchiurile de lemn tăiate şi scrijelite ca un semn al îndurării şi suferinţei. Uneori, le colorează cu alb şi albastru cu trimiteri spre speranţă şi înălţare, sunt încondeiate în cărbune cu citate biblice sau nume de sfinţi, ca parte a cunoaşterii de către oameni - de multe ori, vizibile din interior, printr-o lumină subtilă ce insinuează existenţa vieţii în alte dimensiuni, relicvariile vii ne confirmă continuitatea eternă a existenţei. Crucifixe şi portrete ale lui Iisus Hristos sau capete de sfinţi martiri - lucrările lui Laurenţiu Mogoşanu sunt purtătoarele unui mesaj fără echivoc.

Este de părere că artistul este un intermediar, un „ales”, dar nu de către vreo autoritate omenească, ci de o instanţă superioară înţelegerii şi percepţiei fizice. Laurenţiu Mogoşanu recuperează, astfel, o menire pe care artistul a avut-o dintotdeauna, dar pe care, astăzi, societatea contemporană laicizată încearcă s-o marginalizeze prin asaltul triumfal al filosofiilor nihiliste, atotintegratoare.

Laurenţiu Mogoşanu nu doreşte să impresioneze neapărat, să-şi afirme cu orice preţ originalitatea căutărilor plastice, a soluţiilor tehnice, materialelor şi a execuţiei; dimpotrivă, sculpturile lui sunt aluzive, e adevărat, dar nu în sensul unei adoraţii spectaculoase, ci al unei trăiri şi asumări intime, de conştiinţă. El se destăinuie în tăcere, prin ritualul rugăciunii. Pentru artist, Învierea este o vedere cu inima, o chemare ce nu se poate refuza, care se trăieşte în plenitudinea minţii şi a tuturor simţurilor, fără reţinere şi fără risipiri, cu bună-cuviinţă şi modestie, poate cu asprime, dar cu multă seninătate şi bucurie -și poate că tocmai aceste, aparent atât de puţine, dar atât de mari calităţi, fac din arta lui Laurenţiu Mogoşanu un reper solid şi unic în sculptura românească actuală.

Ileana Ploscaru Panait: Cum ai defini datoria ta ca artist şi ca om?

Laurenţiu Mogoşanu: Nu vreau să fac mari filosofii. Menirea mea este să vin la atelier şi să lucrez. Nu mă interesează câtuşi de puţin încotro merg ceilalţi şi, de aceea, sunt foarte liniştit. Dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai profunde. Adevărata întrebare cred că este: „Ce vrea Dumnezeu de la mine?”.

Ileana Ploscaru Panait: Şi concluzia ta?

Laurenţiu Mogoşanu: E simplă şi fără complicaţii. Eu nu trebuie să fac nimic altceva decât să-i urmez Calea. Asta e! Să încerc în fiecare zi să aflu ce vrea Dumnezeu de la mine.

Ediția a fost difuzată în premieră la TVR Cultural în 2 iunie 2024.